Ma trezesc in necunoscutul vis, in necunoscutul sens…Frunze de toamna imi mangaie fata luptandu’se usor in bataia vantului. Copacii plang cu lacrimi mari, dar usoare, cu lacrimi argintii ce zboara spre vazduh…si nu se mai intorc…
Eu nu plang, eu le astept; voi sta in acest vis pana cand voi putea bea din licoarea primaverii, pana cand copacii nu vor mai varsa lacrimi amare, pana cand fructul ce se va ascunde printre frunzele verzi, mucegaite vor cadea in mainile mele insetate.
Nu ma mai trezesc…Aceasta adiere usoara de toamna imi trezeste amintiri din trecut, din copilaria mea, atunci cand totul era atat de simplu, steam sa traiesc fiecare moment cu bucurie si nu asteaptam cu inima la gura o zi insorita pt a-i urma exemplu, eu doar credeam in ziua de azi si ziua de maine croindu’mi si pastrandu’mi zi de zi acel zambet inofensiv si vesel de copil. Acele timpuri s’au pierdut ca frunzele de toamna, dar totusi amintirea a ramas.
Acesta este trecutul…
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu